Wikipedia Mihai Horia Botez
Florea FIRAN
Mihai Botez
- „Scrisul românesc”, Serie nouă, Anul XIV, nr. 3 (151) 2016, p. 1, 3.
Personalitate ştiinţifică de mare deschidere umanistă, Mihai Botez rămâne în cultura română ca matematician şi gânditor, intelectual de rafinament, eseist şi analist cu viziuni moderne asupra dinamicii lumii contemporane.
Disident cunoscut, atipic, cum îl numea Andrei Pleşu, Mihai Botez este timp de decenii consecvent atitudinii sale, morale şi profesionale, de frondă şi subminare a unui regim politic corupt: „Dacă n-ar fi fost discret până la suavitate, Mihai Botez ar fi avut motive să ocupe scena în ultimii ani cu un aplomb neconcurabil… A fost mai întâi, înainte de 1989, un disident atipic: a adoptat atitudini radicale, de un curaj exemplar, fără să renunţe nicio clipă la expresia calmă şi la complicitatea umorului… A inventat, ca să zicem aşa, disidenţa «ştiinţifică», rece, construită pe rigoare analitică mai mult decât pe furie. Avea aerul că nu provoacă la luptă, ci invită la raţiune. De aceea, discursul său critic, livrat cu afabilitate, fără scrâşnirea dinţilor, fără gesturi şi formulări excesive, dădea o senzaţie de firesc, de bună-credinţă subînţeleasă, care a creat mari probleme tactice organelor de represiune… După 1989, Mihai Botez a rămas un personaj atipic: n-a luat poza «eroului necunoscut», n-a ţinut să se impună ca răzvrătit profesionist, nu s-a acrit. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A rămas atent, disponibil, încercând să înţeleagă nepărtinitor ceea ce se întâmplă şi, dacă e nevoie, să ajute…”
Admirat de mulţi, şi în acelaşi timp controversat în cercuri restrânse, Mihai Botez era preţuit în mediile occidentale şi numit de multe ori un „Saharov al românilor”, de către publicaţii precum „Le Monde”, „Le Figaro”, „L’Expres”.
S-a născut la 18 noiembrie 1940 în Bucureşti, unde a urmat Liceul „Sf. Sava”, apoi Facultatea de Matematică. în perioada 1963-1967 este cercetător la Institutul de Matematică, apoi la Centrul de Statistică Matematică al Academiei, când îşi pregăteşte şi doctoratul pe care îl obţine la doar 26 de ani. Din 1970 devine conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, iar din 1974 directorul Laboratorului de cercetări prospective (primul grup interdisciplinar de cercetare a viitorului din Europa de Est) şi director al Centrului Internaţional de Metodologie a studiilor asupra viitorului şi dezvoltării devenind cunoscut printr-o serie de proiecte de cercetări interdisciplinare. Prestigiosul Institut Smithsonian din SUA îi acordă doi ani mai târziu Premiul Woodrow Wilson în semn de recunoaştere a contribuţiei sale ştiinţifice la comunitatea internaţională.
Mihai Botez este fascinat în special de trei personalităţi care au şi avut un rol esenţial în formarea sa: Dan Barbilian, căruia îi va dedica volumul În oglinzi paralele. Însemnări despre Ion Barbu, predat editurii Cartea Românească dar respins de cenzură înainte de 1989, publicat abia în 1999 de Editura Fundaţiei Culturale Române; profesorul Octav Onicescu, împreună cu acesta semnează o lucrare despre aspectele informaţionale ale dezvoltării sociale, şi Grigore Moisil, despre care spunea că îl „contaminase cu o stare de bucurie care depăşea graniţele matematicii”.
Dezamăgit de opacitatea sistemului comunist şi de incapacitatea puterii de a dialoga, din 1977 Mihai Botez intră într-o disidenţă solitară, conştient că în România nu era posibil un Samizdat ca în Polonia sau Cehoslovacia. Semnează împreună cu arhitecta Mariana Celac, soţia sa de atunci, un manifest pentru sprijinirea democraţiei iniţiat de Vlad Georgescu, iar în 1979 redactează un memoriu difuzat la Radio Europa Liberă în care demască şi analizează criza economică şi morală a societăţii româneşti, precum şi consecinţele ei pe termen lung. „N-am să încetez niciodată să repet ceea ce am vrut să demonstrez – cu sacrificiul unor ani buni din viaţa mea – că se poate trăi în România de astăzi şi fără să te târâi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de om şi cetăţean care nu aplaudă puterea”, spunea Mihai Botez.
Bill Clinton și Mihai Botez la prezentarea scrisorilor de acreditare ca ambasador al României în SUA, 1994
Echilibrat, consecvent cu ideile și convingerile lui progresiste, occidentale, conștient de valoarea dialogului și de forța protestului civic, el a încercat o subminare din interior a sistemului, în rigoarea legii, o critică responsabilă a sistemului care să oblige autoritățile la respectarea drepturilor individului și la forme de relaxare politică și socială. Uneori se manifesta direct, imprevizibil, fără teama unor urmări nedorite, atitudinea sa uimind chiar și pe cei mai apropiați. Nicolae Manolescu amintește un episod în care Mihai Botez, fiind membru al PCR la Universitatea din București unde funcționa, într-o adunare generală a votat contra propunerii ca Nicolae Ceaușescu să candideze la conducerea Partidului, declarând, spre uimirea numeroșilor participanți, că o susține pe Elena Ceaușescu. Imediat nu a pățit nimic, dar represiunile împotriva sa s-au întețit.
Convins că libertatea interioară este o formă de protest per se, Mihai Botez militează pentru asumarea identității și renunțarea la limbajul dublu, în speranța creării unei societăți civile românești, fie ea și firavă. Repercusiunile nu întârzie să apară. Este retrogradat la postul de analist programator (1978-1981) în cadrul Universității București, iar după aceea, până în 1987, ca simplu matematician la Secția de Studiul Sistemelor, când este transferat la un Centru de calcul din Tulcea, unde practic se afla într-un exil controlat, fără posibilitatea de a mai avea contact cu diplomați sau ziariști străini. Lucrările sale nu mai sunt publicate, îi este interzisă participarea la conferințe și congrese internaționale unde era invitat, i se refuză de nenumărate ori viza de ieșire din țară, este în permanență hărțuit, urmărit și anchetat săptămânal de Securitate, atacat de câteva ori în stradă și bătut cu bestialitate, odată lovit de o mașină tocmai când ieșea de la reședința ambasadorului SUA din București.
Intimidat și izolat în propria țară, considerat indezirabil și periculos, autoritățile îi aprobă în 1985 viza pentru a participa la un congres de matematică ce urma să aibă loc la Madrid, în speranţa că nu se va mai întoarce în ţară. Mihai Botez revine totuşi, cu o altă cursă aeriană şi într-o altă zi decât cea anunţată soţiei sale prin telefon, consecvent ideilor sale de a zdruncina sistemul din interior. Disidenţa sa consta şi în elaborarea unor studii riguroase de futurologie şi analize ale fenomenelor lumii comuniste, folosindu-şi experienţa de prospectolog în analiza politică şi sociologică. Demersurile sale erau unice în România de atunci, când disidenţa consta mai ales în semnarea de scrisori deschise către oficialităţi ori denunţuri ale abuzurilor regimului la Europa Liberă. „Ca viitorolog, mi s-a părut că strategia noastră de dezvoltare se baza pe nişte estimaţii eronate ale evoluţiei conjuncturii internaţionale şi pe evaluări fanteziste ale resurselor şi nevoilor pieţei interne şi internaţionale… Criza prin care trece acum România nu se datorează faptului că programele noastre de dezvoltare nu s-au îndeplinit, ci datorită faptului că au fost greşit întocmite”, spunea într-un interviu luat de Vlad Georgescu.
În iarna lui 1985 Mihai Botez prevedea că „va curge sânge românesc” şi vorbea răspicat despre necesitatea imperioasă a unui dialog social şi responsabilitate pentru generaţiile viitoare, într-un memoriu dur adresat lui Ceauşescu: „Un dialog social în care puterea să joace rolul normal pe care ar trebui să-l aibă, al unui actor, şi nu al singurului actor.”
În 1987 Centrul Woodrow Wilson îi oferă o bursă şi i se permite plecarea, înscenându-i-se în acelaşi timp un proces de înaltă trădare, pentru a-l determina să nu se mai întoarcă în ţară. într-un interviu publicat în 1988 în „Uncaptive Minds”, când era cercetător la Institutul Hoover din Stanford, Mihai Botez îşi expunea din nou hotărârea de a reveni în ţară. Ion Raţiu, crezând că se întorsese deja din SUA, îi trimisese o scrisoare şi bani în România ca să organizeze disidenţa anticomunistă. Banii şi scrisoarea au ajuns în mâinile Securităţii şi este sfătuit de Amnesty International că nu are nicio şansă într-un proces intentat de statul român, aşa că cere azil politic în SUA. Aici reuşeşte să-şi construiască o platformă solidă ca profesor şi cercetător, expert în futurologie şi analist socio-economic. Continuă să observe atent evoluţia situaţiei din România, să pledeze pentru căderea regimului şi nu ezită să se implice ori de câte ori este solicitat.
În cărţile sale Românii despre ei înşişi (1992), Lumea a doua. Introducere în comunismologia structurală (1997), Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist). Un punct de vedere românesc (1993), Mihai Botez teoretizează atât specificul comunismului românesc, cât şi mişcarea intelectuală din spatele Cortinei de Fier, analizând rolul intelectualilor şi relaţia lor cu puterea, nevoia de modele şi impactul liderilor de opinie asupra societăţii. „Ideea fundamentală era să încercăm să găsim căile prin care intelectualii pot să fie autonomizaţi, să devină independenţi de tutela regimurilor, aşa încât frontierele ideologice şi politice să nu devină şi frontiere pentru ideile noastre”, spunea Mihai Botez într-un timp în care libertatea de expresie putea avea consecinţe dintre cele mai dure. în 2003 publică volumul Scrisori către Vlad Georgescu din care rezultă lupta sa cu cenzura pentru participări la congrese internaţionale şi menţinerea unor relaţii cu lumea occidentală.
În postfaţa cărţii Românii despre ei înşişi Mihai Botez făcea şi unele mărturisiri despre disidenţa sa şi evoluţia României după ’89: „Din punctul de vedere al vieţii mele personale, am simţit revoluţia din decembrie ’89 şi evenimentele ce au urmat ca pe o mare eliberare. Din ’78, de când intrasem în disidenţă, mă simţeam – poate ridicol, dar adevărat – împovărat cu grija de a face auzit glasul românului care din felurite motive, nu se «exprimă» atât în ţara lui, cât şi în afara ei. Când, în primele zile după doborârea dictaturii, am văzut că se reconstituie partidele politice istorice şi se înfiinţează atâtea altele, şi când am primit primele «ziare libere» din România devenită anticomunistă, am simţit că mandatul meu – pe care de fapt mi-l asumasem singur, aş spune nedemocratic, dar ce era să fac dacă alţii mai acătării nu se arătaseră până atunci? – luase sfârşit.”
Cu o fire relaxată, elegantă, cu simţ al umorului şi seriozitate profesională, Mihai Botez este rememorat de prieteni ca un savuros partener de conversaţie, inteligent şi înţelept, devotat valorilor autentice şi prieteniei. Gesturile sale de generozitate nu sunt puţine. Nicolae Manolescu relevă într-un articol publicat în „Lettre Internationale” (primăvara 2009) cum, după 1989, de câte ori ajungea în America, după un simplu telefon, Botez zbura imediat din California să-l întâlnească în oricare oraş s-ar fi aflat. La fel a făcut cu Corneliu Coposu sau cu Regele Mihai. Discret, fără să dorească nimic în schimbul generozităţii sale, convins că România poate fi salvată, de data asta dintr-o tranziţie greoaie, la începutul anilor ’90 nu a ezitat să-şi închidă firma de futurologie şi prevenirea falimentului pentru companiile americane pe care o conducea în Santa Barbara, California, şi să vină la Bucureşti pentru a ajuta ţara aflată în impas economic. Ar fi făcut-o în calitate de tehnocrat, folosindu-şi expertiza în domeniul economic, pregătirea ştiinţifică, relaţiile în lumea occidentală şi autoritatea de care se bucura în multe medii politice şi economice din SUA. Postul de demnitar, probabil cel de prim-ministru, care se pare că îi fusese promis de oficialităţile române, nu i s-a mai oferit însă. Jocurile politice erau altele.
L-am cunoscut pe Mihai Botez în acele zile de iarnă la Bucureşti. Senin, sobru şi cald în acelaşi timp, rasat şi inteligent, cu bună dispoziţie şi umor, era un foarte plăcut interlocutor, cu o mentalitate mult diferită de tot ce însemna oficial pe atunci. „Nu putem trăi din ranchiună”, spunea Mihai Botez. A acceptat până la urmă, începând cu iunie 1993, poziţia de ambasador al României la ONU, iar un an mai târziu la Washington, încercând să arate în afară faţa unei Românii normale, folosindu-şi contactele personale pentru a promova valorile româneşti şi a le stimula într-un dialog competitiv pe scena internaţională.
Cariera diplomatică se întrerupe brusc prin dispariţia sa neaşteptată la 11 iulie 1995. Multe aspecte ale vieţii lui Mihai Botez vor rămâne învăluite în mister. Se spune că ar fi fost iradiat de Securitate în timpul exilului la Tulcea. Unii pretind că ar fi făcut în America un joc dublu ca agent al statului român. Alţii au suspiciuni şi asupra cauzei morţii sale… Dincolo de toate, Mihai Botez rămâne ca unul dintre cei mai importanţi intelectuali şi disidenţi români anticomunişti, o minte strălucită si un suflet nobil.
Magda Botez
De Amicitia – Revista „22” / 2010-11-16
Publicăm mai jos textul integral trimis de d-na Magda Botez. Ne exprimăm însă rezerva faţă de o serie de afirmaţii făcute de d-na Botez, întrucât ele nu sunt probate. Sperăm ca, în cel mai scurt timp, d-na Botez să producă public dovezi, astfel încât cititorul să aibă parte de o informaţie corectă. Vom solicita, totodată, şi opinia d-lui Dorin Tudoran, incriminat în textul d-nei Botez. (Revista „22”)
De Amicitia
Scriam o carte despre ultimii opt ani din viaţa soţului meu, Mihai Botez: ani extraordinari, denşi şi cu o luminozitate specială, când a intervenit, aşa cum ar fi spus Mihai, „o perturbaţie pe parcurs“ – cartea lui Dorin Tudoran, Eu, fiul lor, şi numeroasele interviuri acordate de dumnealui, în care tema principală o constituie „cazul Mihai Botez“.
Am coborât, prin urmare, din zona de „curăţii şi semne“ într-o sferă a aproximaţiilor dâmboviţene cu damf de grătar şi mititei, cu interpelări de mahala, în plină lume interlopă, o lume pentru care nu am reflexe.
Domnul Tudoran foloseşte metoda good cop/bad cop, pionul său de înaintare fiind domnul Ioanid. Acesta din urmă îşi ia vacanţă şi de la Holocaust Museum, şi de la obiectivitatea şi sensibilitatea intrinsecă a acestei funcţii şi, cu o agresivitate ieşită din comun, dă verdicte irevocabile, având ca surse de informare trei securişti români, un congresman american mort şi probe inexistente.
Domnia sa chiar crede că România este o republică bananieră, unde regulile elementare ale jurnalismului pot fi încălcate grosolan.
Domnul Tudoran se ascunde în spatele istoricului Ioanid, cu regrete, lacrimi şi mâhnire în suflet.
Într-o ţară isterizată, care cere capul preşedintelui Băsescu din 10 în 10 minute, cu superba limbă română masacrată de feţii şi fătucile de la posturile private de televiziune, cu o pătură socială importantă care plânge în hohote la 4 după-amiază, la Tânăr şi neliniştit, cui îi mai pasă astăzi de disidenţa solitară, de onoare, de principii, de adevăr.
Şi totuşi…
Scrierea corectă a istoriei contează în absolut, contează ca exerciţiu democratic, chiar dacă românii din ziua de azi sunt indiferenţi la adevărata istorie a României.
Mihai mi-a transmis o încredere de nezdruncinat în ceea ce el numea „România Eternă“. Cred, prin urmare, cu încăpăţânare şi naivitate că românii sunt, în esenţă, buni, generoşi, că ştiu să-şi respecte şi eroii, şi morţii, şi tradiţia.
Am înţeles încă o dată, după cum aveam să-mi dau seama şi din trecerea mea meteorică prin Consulatul de la Montréal, că România există în afara graniţelor ţării, că ea este vie şi neasemuit de frumoasă în sufletele românilor din diaspora.
Departe de mine intenţia de a intra într-o polemică inutilă cu autorul acestei cărţi.
Mi-am amintit numai câteva întâmplări, coincidenţe „semificative“, pe care vreau să le enumăr.
Îmi amintesc de un film care-i plăcuse mult lui Mihai, atât de mult încât l-am văzut de câteva ori. Se numea Russia House, iar povestea se învârtea în jurul unui disident.
Pe Mihai l-a impresionat o replică a acestui personaj: „Promettez-moi que, si je trouve le courage de penser en héros, vous agirez simplement en être humain digne de ce nom“.
Apoi Mihai vorbea despre el însuşi, de faptul că a fost o persoană indezirabilă în timpul comunismului şi de un paradox aparent: a rămas o persoană incomodă.
Cât de „incomodă“ era aveam să aflu în iulie 1995, când Mihai a fost asasinat la Spitalul Elias.
Stefan Halper, înalt ofiţer CIA, a venit personal în România cu acest mesaj şi cu propunerea ca Mihai să fie înmormântat cu toate onorurile în cimitirul eroilor în SUA, Arlington.
Am refuzat, spunând că, dacă Mihai şi-a dat viaţa, a fost pentru ţara lui, pentru România.
În interviurile din cartea sa, Dorin Tudoran face un efort conştient, tipic comunist, de rescriere a istoriei, asumându-şi merite pe care în mod evident nu le are şi încercând să-l şteargă din memoria colectivă pe Mihai Botez.
Dacă l-am lua în serios pe Tudoran, ar însemna că tot aparatul Securităţii române interne şi externe era pe urmele lui, mai abitir decât pe urmele lui Vlad Georgescu.
Ţin minte cu câtă ardoare a pledat Mihai ca Dorin Tudoran să fie angajat la postul de radio Europa Liberă, dar prietenul său de-o viaţă, Vlad Georgescu, l-a refuzat categoric; nu avea o părere bună despre Tudoran.
În cartea sa, Dorin Tudoran vorbeşte despre prietenie, în speţă de prietenia pe care, chipurile, o are pentru Mihai Botez.
„Leibnitz scria odată că, dacă s-ar da definiţii, multe controverse ar înceta.
Şi, într-adevăr, câte dispute nu sunt de fapt generate exclusiv de dicţionarele diferite, dar neexplicitate la care se recurge“ (Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est). Citându-l pe Mihai, doresc să-i spun domnului Tudoran că avem dicţionare diametral opuse în ceea ce priveşte prietenia.
În timp ce pentru Mihai şi pentru mine prietenia este „faptul esenţial al vieţii“ (J.L. Borges), pentru domnul Tudoran prietenia este un alt animal, o specie preistorică sângeroasă şi vindicativă.
Menţionez câţiva dintre prietenii pe care-i frecventam, unii dintre ei ne-au vizitat la reşedinţa noastră din Ojai, California:
– Robert (Bob) Conquest, din Palo Alto.
– Virginia Zeani Rossi Lemeni şi Nicola Rossi Lemeni.
– James Billington, the Librarian – the Library of Congress –, cu care ascultam muzică, mergeam la Metropolitan Opera.
– Harry Cohn, profesor universitar, matematician, Australia.
-Stefan Halper, World Wise – Brown Communications –, actualmente profesor la Oxford, Anglia.
– Tom Simons, Under Secretary of State.
– Gabriela Adameşteanu, care a venit în Washington şi în California în casa noastră.
– Vladimir Tismăneanu, care a fost invitat în casa noastră de la ţară (California) împreună cu viitorea lui soţie (Mary).
– Nicole Suciu Foca, profesor, Columbia University.
Pe Dorin Tudoran Mihai nu l-a invitat niciodată la noi… mai ales în urma unei întâmplări pe care o povestesc cu mare jenă.
La scurt timp după ce Dorin Tudoran a primit împrumut de la Mihai şi de la mine suma de 10.000 de dolari SUA, avans pentru cumpărarea unei case, am fost reclamaţi la FBI că „avem bani suspecţi“.
Această sumă nu a fost restituită niciodată de către d-l Tudoran, reclamaţia există şi acum.
Eu cred că, deşi Mihai Botez „l-a citit“ cu luciditate pe Dorin Tudoran, a continuat totuşi să-l ajute, aşa cum o făcea întotdeauna – cu imensă generozitate.
Ştiu însă că a făcut-o la insistenţele lui Nicolae Manolescu, un vechi şi devotat prieten.
Era însă o diferenţă de vârstă, stil, percepţie, educaţie, clasă între soţul meu şi Dorin Tudoran.
Şi, din nefericire, această diferenţă s-a accentuat…
Despre „inexplicabila greşeală“ compromiţătoare care s-a strecurat la pagina 556 în cartea Eu, fiul lor, în care cititorul uluit descoperă scris, negru pe alb, felul în care „afirmaţiile“ d-lui Tudoran turnându-l pe Mihai Botez îi puneau viaţa în pericol, s-au scris deja multe articole şi comentarii. D-l Tudoran a încercat fără succes să răspundă acestor acuzaţii, singurul său „argument“ fiind faptul că era imposibil să se denunţe singur. Răspunsul este ridicol, în plus, a fost deja comentat.
Cele peste 10.000 de file cuprinse în dosarele de Securitate ale d-lui Tudoran conţineau, într-adevăr, după cum s-a presupus, şi delaţiunile dumnealui şi îmi rezerv dreptul de a da publicităţii, la timpul cuvenit, o parte dintre turnătoriile d-lui Tudoran descrise în aceste dosare. Câteva dintre persoanele denunţate, unele chiar celebre şi în viaţă, vor avea probabil surpriza vieţii lor descoperind că autorul denunţurilor nu era altul decât „sursa Tudorache“.
Viorica Oancea
Despre Mihai Botez şi disidenţa românească – „România literară” / Arhivă, 2010, Numărul 47
Despre Mihai Botez şi disidenţa românească – de Viorica Oancea
|
Era la sfârşitul anilor ‘70, puţin după cutremurul din ‘77, lucram la Editura Enciclopedică Română şi încă nu simţisem direct, în toată amploarea lui, şocul represiunii ceauşiste ce se pregătea. Semnale erau peste tot, dar noi, cei ce trăisem anii ‘50- ‘60, cu arestările nocturne şi teroarea ocupaţiei ruseşti, dar şi bucuria anului 1964, când oficial se dăduse drumul tuturor deţinuţilor politici, nu credeam că acele vremuri, teroarea anilor ’50-’60, ar putea reveni. Relativa speranţă în care trăiam era tulburată, ce e drept, de semnale îngrijorătoare ce începuseră de mult, de după vizita lui Ceauşescu în China, – dar le percepeam punctual şi treptat. Topirea antologiei poeziei româneşti întocmite de Nicolae Manolescu, eram tentaţi a o pune pe seama laşităţii unor scriitori proletcultişti veleitari, care manipulaseră puterea analfabetă, restaurarea cenzurii cu mai multe foruri decizionale, nu se vedea încă bine după ce se desfiinţase oficial direcţia presei, etc. De aceea, ştirea, care circula şoptit, că Vlad Georgescu fusese arestat în plină zi, ostentativ, luat de la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi dus direct in arest, ne impresionase îngrozitor. Cu atât mai mult cu cât Vlad Georgescu era unul din autorii respectaţi ai redacţiei, un istoric de frunte, cunoscut ca unul dintre cei mai înzestraţi istorici tineri, cu lucrări publicate peste hotare şi stagii de cercetare în străinătate, participant la congrese internaţionale alături de cei mai prestigioşi specialişti din lume. Ştiam vag că Vlad Georgescu, personalitate de frunte a intelectualităţii româneşti, încercase, alături de Mihai Botez, şi el în vârf de carieră ştiinţifică în acel moment, şi apoi cu sprijinul, până la emigrarea apropiată, şi al filosofului P. Mocanu, să creeze o universitate volantă în care să se desfăşoare dialoguri libere, necenzurate, în urma unor prelegeri pe diferite teme de interes, ce nu erau cuprinse în programele oficiale… Ideea era de a obţine un dialog, ce cuprindea o mare varietate de teme ce ar fi contrazis unanimitatea generalizată, un nucleu de societate mai întâi ştiinţifică, dar de fapt civilă, după modelul universităţilor volante poloneze. Ele (fiind volante, puteau fi mai multe) ar fi iniţiat un dialog între membrii societăţii, şi mai apoi un dialog cu puterea. Ideea nu era neapărat subversivă, ci constructivă în cel mai adevărat sens al cuvântului. Trebuia ca această universitate volantă să stimuleze dialogul liber, să-i înveţe pe membrii ei că unanimitatea imbecilizantă nu poate fi singura soluţie, şi că din părerile diferite ale mai multora se poate naşte ceva diferit şi superior proiectului iniţial. Discuţia, dialogul, pe care îl îndrăgiseră în climatul universităţilor americane şi europene li se păreau, lui Vlad Georgescu, ca şi lui Mihai Botez, benefice pentru viitorul climat al României şi pentru statutul intelectualului român, ce avea o şansă să nu mai fie în viitor atât de diferit educat faţă de cel crescut în alte culturi, ce beneficiază încă de tradiţii democratice, care existaseră şi pentru generaţiile româneşti dinaintea catastrofei comuniste. Ştirea la „Europa Liberă”, comentată de Noel Bernard, că „Vlad Georgescu a fost pus in libertate”, (de altfel, destul de mult timp după ce fusese arestat) „sub presiunea opiniei publice”, a fost completată mai apoi „şi cu sprijinul autorităţilor americane”. Harry Barnes, ambasadorul SUA atunci, era prieten cu Vlad Georgescu şi îl cunoştea şi pe Mihai Botez, care revenise în ţară la sfârşitul lui 1976, după un prim stagiu de succes de mai multe luni la Woodrow Wilson Center, Washington DC. Vlad Georgescu şi Mihai Botez, doi tineri atunci, în plină ascensiune a unor cariere ştiinţifice de succes (Mihai Botez avea 36 de ani în 1976, iar Vlad Georgescu, şi el, mai puţin de 40 de ani) îşi doreau, pentru ei şi pentru ceea ce ei considerau a fi mediul de desfăşurare a activităţii intelectuale aici, crearea unui climat occidental, care li se părea posibil într-un viitor apropiat. Mihai îmi povestea mai târziu, că, – în atmosfera care i s-a părut extraordinară, în cele câteva luni petrecute „aproape de Congresul american”, în Washington DC, la Centrul Woodrow Wilson, unde aveau loc dezbateri libere, deschise (care apoi se publicau), cu specialişti şi profesori de elită din toată lumea adunaţi laolaltă ca să-şi pună întrebări şi să propună soluţii legate de viitorul omenirii, de problemele de demografie, poluare, comunicare, ale anilor ‘76, – s-a gândit că de fapt nimeni nu a încercat, în noile condiţii, în România, după moartea lui Dej şi plecarea ruşilor din ţară, să folosească cele câteva pârghii democratice care ar fi putut fi găsite, teoretic, respectând Constituţia comunistă a României, dar cerând ca guvernul comunist să-şi ţină promisiunile constituţionale faţă de cetăţenii săi. Mihai Botez era viitorolog şi era conştient de dezastrul economiei planificate, şi prost planificate, era conştient de incompetenţa la vârf a deciziilor, dar, ca şi Vlad Georgescu, era convins că trebuie încercat ceva, se poate schimba ceva, ceva ce se reuşise parţial în Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia, prin forţarea unui dialog cu puterea. Ei sperau şi că există pentru români şi o altă cale decât exilul, devenit, din ce în ce mai mult, soluţia individuală generalizată a rezolvării situaţiei din România. După eşecul mişcării Goma, al SLOMR, al celor două memorii din partea intelectualilor români iniţiate de Vlad Georgescu, şi de Mihai Botez, ce ar fi trebuit semnate de reprezentanţi de frunte ai oamenilor de cultură din România şi care nu au primit decât semnăturile autorilor, după încercarea lui Radu Filipescu de a obţine adeziuni prin manifeste, a fost clar că liderii comunişti români nu erau dispuşi să tolereze nici o formă de asociere a contestaţiei, „trebuia aşadar găsit un alt procedeu de solidarizare a celor ce vor să participe la o schimbare a unanimităţilor generalizate în pluralisme asumate sau poziţii independente de care puterea discreţionară să fie nevoită, la un moment dat, să ţină seama… Două au fost prilejurile fericite care păreau să favorizeze o soluţie pentru „occidentalizarea”, de fapt democratizarea, treptată, a societăţii româneşti atunci. Prima a fost semnarea de către România a documentului de la Helsinki, în 1974, care prevedea libertatea de expresie şi de opinie, apoi, extraordinara mişcare a drepturilor omului, iniţiată de preşedintele Carter, care a dat o mare lovitură regimurilor totalitare, şi prin care de fapt, America s-a declarat deschis apărătorul libertăţilor individuale, încălcate în dictaturile din întreaga lume. Prin posturile de radio „Europa Liberă” (şi cele similare, în alte limbi, destinate ascultătorilor din „lumea a doua”, lumea regimurilor comuniste) – posturi plătite de Congresul american, (de fapt din impozitele pe care contribuabilul american, educat în spiritul libertăţilor individuale şi colective, a fost de acord să le plătească ) – cetăţeanul defavorizat şi neinformat din lumea comunistă avea acces liber la informaţia interzisă în ţara lui, putea fi informat despre ce se întâmplă în lume, putea fi apărat dacă îşi manifesta o opinie contrară faţă de cea a guvernului său. Numirea lui Vlad Georgescu ca director la „Europa Liberă”, imediat după emigrare, avea să fie ocazia favorabilă a definitivării, de către Mihai Botez, a conceptului de „disidenţă solitară”, care presupunea, de la început, complicitatea celor doi disidenţi. Mihai Botez îşi folosea din plin dreptul constituţional de a avea altă opinie decât cea oficială, şi anume opinia unui specialist, matematician şi viitorolog avizat asupra problemelor de strategie şi de dezvoltare, scria memorii trimise la Consiliul de Stat, la CC al PCR, la Cabinetul 1 şi 2, la Marea Adunare Naţională, în care critica realităţi şi decizii, dar îşi exprima totdeauna şi păreri constructive, alternative pentru „viitori posibili”, neoferind niciodată o singură şi de neatacat soluţie, ci invitând la dezbatere… Contactul cu ambasadele străine, unde avea mulţi cunoscuţi, îi asigura şi o oarecare protecţie faţă de autorităţile române, care nu-şi permiteau să-şi strice imaginea cu persecuţii deschise împotriva unui disident cunoscut şi peste hotare (v. memoriile lui Jean Marie le Breton), care nu făcea nimic ilegal. Pe de altă parte, îi ofereau şansa să poată trimite fără risc scrisorile către Vlad Georgescu, în care se punea la cale o strategie, înţeleasă de cei doi disidenţi şi pusă în practică împreună. Scrisorile către Vlad Georgescu, publicate, pun la dispoziţie această organizare atât de bine gândită a unei structuri virtuale „de rezistenţă civic intelectuală”, cum spune undeva Emil Hurezeanu. Securitatea îl urmărea pe Mihai Botez necontenit, şi mai ales după ordinul de compromitere în străinătate din 31 martie 1982, măsurile împotriva lui s-au intensificat. Securitatea ştia că are legături cu „Europa Liberă”, că nu se sfieşte să critice deschis regimul de la Bucureşti, dar nu exista nici o probă că ar putea fi asociat cu cineva, argumentul în favoarea lui era tocmai că este singur, că „nu unelteşte”, iar părerile lui nu sunt secrete, ele sunt trimise pentru a fi cunoscute la cel mai înalt nivel al puterii, interviurile critice date unor ziarişti străini nu spun altceva decât ce spune deschis tuturor. Mihai Botez, în calitate de cetăţean, are dreptul la altă opinie, dar atâta timp cât nu încalcă constituţia, nu poate fi pedepsit. Datorită poziţiei lui critice, este retrogradat, i se ia dreptul de semnătură şi de prelegeri universitare, nu i se dă drumul la conferinţe ştiinţifice, dar el este prezent prin lucrări la congrese internaţionale trimise prin „Europa Liberă” de fiecare dată (v. Scrisori către Vlad Georgescu) şi, datorită strategiei de legătură cu Vlad Georgescu, ţine, pe cât posibil, relaţii cu prieteni şi confraţi din străinătate. Nu cere plecarea definitivă din ţara lui, ci încearcă să schimbe ceva aici. Această poziţie este atât de atipică faţă de cea obişnuită a altor oponenţi, încât dă mari bătăi de cap autorităţilor care nu pot scăpa de el. Mihai Botez va face tot ce va putea pentru a aduna la un loc, prin „Europa liberă”, contestaţiile altora, devenind transmiţător al unor asemenea mesaje, al căror rol devenea din ce în ce mai preţios. Orice act îndrăzneţ trebuia încurajat, ideea de solidaritate şi solidarizare împotriva răului devenea tot mai necesară. Aşa a devenit Mihai Botez purtătorul spre „Europa Liberă” al unor mesaje trimise de ţărănişti bătrâni, foşti deţinuţi politici, jurişti teoreticieni, scriitori, care o dată cu emisiunile Monicăi Lovinescu, dar şi datorită unor luări de poziţie în Uniunea Scriitorilor, se făceau tot mai auziţi la postul de radio amintit. Începuse să se închege un dialog cu personalităţi din exil care aveau ceva de spus despre spaţiul de unde plecaseră, dar care nu le era indiferent. Efectul cel mai mare, însă, de văzut cu ochiul liber, era pentru scriitori. Păstrând în frunte câteva nume agreate de conducerea de partid, Uniunea Scriitorilor reuşise să izoleze lăudătorii de profesie, plagiatorii, proletcultiştii înrăiţi, prin solidarizarea (relativă, desigur, căci solidarizare nu înseamnă unanimitate) a scriitorilor nealiniaţi. „Europa Liberă” a avut un rol foarte important în limpezirea apelor. Până la urmă, toţi cei talentaţi şi de bună-credinţă au avut de câştigat datorită unei ierarhii noi, ce se decanta după expirarea fostei generaţii proletcultiste a lăudătorilor realismului socialist. Există, desigur, specialişti mult mai avizaţi decât mine în analizarea felului foarte special în care politica „Europei Libere” s-a mulat pe nevoia unor scriitori de a avea curaj şi de a spune adevărul. Felul extraordinar în care au reuşit să păcălească sau uneori să învingă cenzura şi propaganda ceauşistă unii oameni curajoşi din câmpul literelor, impunând, constant şi perseverent, sinceritatea, stimulându-i, poate inconştient, şi pe alţii să aibă curaj, reprezintă, cred eu, unul din succesele „Europei Libere”. Nu este de neglijat în acest sens, rolul atât de important al unor scriitori consacraţi, dar şi calitatea criticii literare impuse de „Europa Liberă” prin aceeaşi lungime de undă ce însufleţea critica literară de la Paris, dar şi cea a ierarhiilor obiective şi de cursă lungă propuse de Nicolae Manolescu, din Bucureşti. Aş afirma, fără frica de a exagera, că tot ce a fost disidenţă românească a fost, într-un fel sau altul, legat de „Europa Liberă”. Vorbind despre disidenţa sa, Mihai Botez spune, în postfaţa ediţiei din 1992 a cărţii Românii despre ei înşişi: „Din punctul de vedere al vieţii mele pesonale, am simţit revoluţia din decembrie 89 şi evenimentele ce au urmat ca pe o mare eliberare. Din 78, de când intrasem în disidenţă, mă simţeam – poate ridicol, dar adevărat – împovărat cu grija de a face auzit glasul românului care din felurite motive, nu se „exprimă” atât în ţara lui, cât şi în afara ei. Când, în primele zile după doborîrea dictaturii, am văzut că se reconstituie partidele politice istorice şi se înfiinţează atâtea altele, şi când am primit primele „ziare libere” din România devenită anticomunistă, am simţit că mandatul meu – pe care de fapt mi-l asumasem singur, aş spune nedemocratic, dar ce era să fac dacă alţii mai acătării nu se arătaseră până atunci? – luase sfârşit”. |
Mihai Botez – un disident solitar – Revista „Cultura” / Nr. 294, 07 Oct. 2010
UN ARTICOL DE VIORICA OANCEA
Stimate Domnule Augustin Buzura,
Citind cartea „Eu, fiul lor“, de Dorin Tudoran (Editura Polirom, 2010), constat cu uimire că există în cuprinsul ei un document stupefiant, pe care vi-l trimit cu rugămintea de a-l da publicității în prestigioasa revistă pe care o conduceți.
La pagina 556, anexa 7, apare o declarație olografă, emisă de UM 0544, scrisă cu tuș, deci adresată la cel mai înalt nivel, în care Dorin Tudoran, imediat ce află că CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Ministerul Culturii de atunci), i-a eliberat viza de ieșire din țară, se întâlnește cu o sursă a Securității și îl toarnă, aș vrea să cred că din inconstiență și fără să vrea, pe Mihai Botez, afirmând că el este cel care i-a expediat textele către „Europa Liberă“, precizând și prin cine le-a trimis acolo, anume printr-un diplomat american care a plecat definitiv de la post. Există și un semn pe originalul în tuș, cu subliniere și o săgeată sugerând importanța informației, prezentată ca un succes al UM 0544 (v. același text reprodus și la p. 376, facsimilurile 1 și 2).
Nu știu cum poate explica Dorin Tudoran un asemenea derapaj, ce nu poate avea nicio scuză, dar nici vreo explicație plauzibilă. Cum a putut oare Dorin Tudoran să scape către o sursă a Securității, posibil fără să-și dea seama de gravitatea faptei, o asemenea informație?
Precizez că actul are menționată data de 10. 11. 1983 și că Dorin Tudoran a plecat din țară în 1985, iar până la plecare, și după aceea, Mihai Botez l-a sprijinit, după cum reiese din amintirile lui Jeri Laber, directoarea de la „Helsinki Watch“ („The Courage of Strangers: Coming of Age With The Human Right Movement“, prefață de Václav Havel, volum apărut în SUA, în 2002), dar și din scrisorile către Vlad Georgescu sau către alți prieteni din America, din eforturile lui Mihai Botez de a crea un curent de opinie favorabil lui Dorin Tudoran printre prietenii de la „Amnesty International“ și în cercurile din străinătate unde urma să se stabilească Dorin Tudoran.
Admițând că pe Dorin Tudoran „l-a luat gura pe dinainte“ și n-a știut că are de-a face cu o sursă a Securității, care poate transmite mai departe totul spre superiorii săi, totuși, o asemenea informație – care era foarte gravă și atât de concretă – nu trebuia să fie destăinuită în acea vreme nici celor foarte apropiați, iar Dorin Tudoran era conștient că Mihai Botez era urmărit și că Securitatea nu aflase nimic concret despre drumul scrisorilor spre Vlad Georgescu.
Știa, de asemenea, că disidența solitară, teorie creată de Mihai Botez și care urma să-i stimuleze pe adversarii dictaturii să-și facă publice criticile personale, „solitare“ (adică separat), critici care, rămânând la nivelul „delictului de opinie“ (individual), nu erau oficial încadrabile în articole de lege și deci nu puteau constitui infracțiuni (cum erau de pildă, încercările de asociere și organizarea în „grupuri dușmănoase“) fusese larg difuzată de „Europa Liberă“ încă din 1979.
Disidența „solitară“ era folosită pentru situația specifică a României și presupunea două reguli care ar fi trebuit să asigure succesul unei astfel de strategii. Prima: ordonarea contestației – nu „cu voie de la poliție“, dar în limitele legii de atunci. Nu puteai cere să ți se respecte drepturile, dacă, legal, te situai în afara legilor, iar sprijinul din afară înceta în momentul în care deveneai, în raport cu ordinea existentă, un infractor. Aceasta era și legea „Europei Libere“.
România era o țară oficial socialistă – fapt nenegociabil –, dar dreptul la opinie, dreptul la muncă, dreptul de a călători sau de a te stabili oriunde doreai etc. erau garantate în Constituție. Ideea era că societatea civilă trebuia să devină, prin solidaritatea contestațiilor individuale, un factor de presiune față de puterea discreționară, care nu-și respecta propriile angajamente internaționale în exterior, dar nici propriile datorii în relațiile cu cetățenii ei. A doua regulă era atragerea posibilității de a fi protejat, prin intermediul „Europei Libere“, care ar fi făcut publică atât contestația, cât și represiunea, și astfel, o mulțime de organisme internaționale ar fi fost puse în alertă („Amnesty International“, „Helsinki Watch“ etc. etc.).
În toate țările „lumii a doua“, cu excepția României și a Bulgariei dintre țările socialiste din Est, disidența s-a structurat ca un element de coeziune în jurul unui grup de dialog social. De fapt, de societate civilă. Având în vedere lipsa de solidaritate a puținilor contestatari, s-a găsit acest tip ingenios de asociere virtuală a oponenților cu ajutorul „Europei Libere“ (post de radio care încuraja tocmai dreptul la informație corectă al cetățenilor din societățile totalitare), unde se difuzau părerile libere ale participanților la acest dialog indirect cu puterea. Dar era evident faptul că, oficial, adresarea la postul de radio presupunea confidențialitatea modului în care fiecare solicitant ajungea acolo, iar acest minim risc trebuia teoretic asumat, mai ales că, în mod oficial, nimeni nu ar fi mărturisit că poșta ar putea fi controlată și, de fapt, până la un punct, nici nu putea fi în întregime controlată, cel puțin la început. Relațiile pe care Mihai Botez le avea la câteva ambasade, între care cea a SUA și a Franței (v. și amintirile lui Jean-Marie Le Breton), îi garanta tocmai această confidențialitate și siguranță că nu va fi trădat, el și cei care îl rugau să le trimită mesajele. Prestigiul lui de disident de tip occidental, cu un discurs similar celor practicate în țări cu un trecut democratic aflate sub dictatură, îi sporea credibilitatea și notorietatea. Iar la ambasada SUA, prietenii de la „Woodrow Wilson“, colegii din stagiile de cercetare, precum și alte personalități de marcă și cu influență în țările lor erau solidari cu Mihai Botez și îl admirau pe măsura ce îl cunoșteau.
Cu toate persecuțiile îndurate după citirea primei scrisori personale la „Europa Liberă“, oficial vorbind, Mihai Botez nu făcuse nimic ilegal, fiindcă în Constituție libertatea de opinie era garantată, iar obiecțiile sale nu erau un secret, el însuși trimitea memorii critice semnate către toate autoritățile, de la Cabinetele 1 și 2, la CC al PCR, până la Marea Adunare Națională sau la Consiliul de Stat.
Iată ce spune Mihai Botez despre disidența sa:
„Studiul comparativ al așa-numitelor pe atunci «strategii de dezvoltare» din lumea a treia, ca și analiza comparativă a evoluției țărilor comuniste vecine – iarăși, cercetate cu ochi de profesionist – m-au făcut să remarc și relativa singularitate tragică a fenomenului românesc; într-adevăr, economiile comuniste erau peste tot în criză, și nici nu se întrezăreau perspective roz pentru țările lumii a treia […], dar alte guverne îmi păreau mai preocupate de starea propriei populații și mai responsabile față de generațiile viitoare decât al nostru […]“ (citat din postfața la volumul „Românii despre ei înșiși“).
După eșuarea mișcării Paul Goma, dar și după eșecul obținerii de semnături pe manifestul lui Vlad Georgescu, în 1978, apoi pe „Memoriului intelectualilor români“, reluat în 1979 de Mihai Botez și de Mariana Celac, documente care nu au primit niciunul sprijinul scontat din partea intelectualilor nealiniați, Mihai Botez a imaginat modelul „disidenței solitare“. Textele contestatare, individuale și asumate, trebuiau să fie făcute publice, cu complicitatea lui Vlad Georgescu, prin radio „Europa Liberă“, instituind, prin cumulare, un statut social oficializat, de intelectualitate critică, un nucleu de societate civilă (existentă deja în alte țări), format din cetățeni care nu doreau neapărat să emigreze, ci să schimbe ceva din interior, creând un „centru al puterii celor fără de putere“, cu conștiința unor drepturi câștigate prin lupta rațională, curajoasă și consecventă, la care s-ar fi asociat mereu, ca într-o mișcare de înnoire firească, din ce în ce mai mulți cetățeni ai țării. Este ceea ce s-a încercat și în Polonia, și în Cehoslovacia, Rusia sau Ungaria – scrierile unor Havel, Michnik sau Saharov nu spun nimic altceva –, și nu e întâmplător că Mihai Botez este mereu asociat în presa liberă din anii 80 cu cei mai serioși disidenți europeni (v. zecile de articole apărute în Franța, Marea Britanie, Italia, Spania etc.).
România semnase, în 1974, acordurile de la Helsinki referitoare la drepturile omului; acest fapt a reprezentat, în mai toate țările comuniste de atunci, un prilej de a încerca o schimbare din interior a ordinii totalitare. Mișcare cu implicații adânci în țările unde societățile civile existau și se manifestau („Solidarnosti“ din Polonia aici își are rădăcinile). Pentru că drepturile omului nu erau nicăieri compatibile cu societățile totalitare, în care se pedepsea grav asocierea în „grupuri dușmănoase“, dar se tolera, cel puțin teoretic, libertatea de opinie.
Trimiterea scrisorilor altora constituia, așadar, o infracțiune, însemnând asumarea de către Mihai Botez a rolului de lider al contestatarilor și organizarea de „grupări dușmănoase“, fapt care îl încadra în cu totul altă categorie decât aceea de contestatar solitar al cărui exemplu dorea să-l ofere.
În discuția cu ofițerul care îl chestionează pe Mihai Botez dacă are vreo legătură cu trimiterea de către Dorin Tudoran a unor texte la „Europa Liberă“, Mihai Botez răspunde că el se ferește să încalce legea, „pentru că din acest moment nu mai ai decât un singur lucru de făcut, să aștepți clemență, și devii un solicitator“. De asemenea, că „Dorin Tudoran, care este un scriitor important, ar trebui publicat în România“, fiindcă „ar fi păcat să se piardă un om de valoare“ (op. cit., p. 317).
Imprudențele și indiscrețiile vinovate ale lui Dorin Tudoran începuseră mai de mult, ca dovadă: „Nota raport“ de la pagina 301, unde este înregistrat un interogatoriu luat lui Mihai Botez, în data de 26 martie 1983:
Ofițerul: „Dacă Dumneata nu cunoști problema articolelor trimise, atunci de ce lasă el (Dorin Tudoran, n. n.) să se înțeleagă că dumneata nu ești străin de problema trimiterii la «Europa Liberă», a materialului?“
Mihai Botez: „Adică…?“
Ofițerul: „Domnule, nu pot să-ți spun mai mult.“
Mihai Botez: „Eu unul cunosc legea și știu că acest lucru este infracțiune. Eu nu mi-am propus niciodată să încalc legea. Nu știu prin cine ar fi putut să le trimită. Dacă dumneata crezi asta, atunci eu prin cine aș fi putut să le trimit?“
Ofițerul: „Prin Fabri (de la CEDOR) (Am reținut faptul că Botez a părut ușor surprins, iar până la răspuns, care de obicei este prompt, a trecut ceva timp!)“
Mihai Botez: „Fabri este fricos… A spus Tudoran asta?“
Ofițerul: „M-ai întrebat ce cred și ți-am spus ce cred…“ (v. op. cit., p. 301)
În data de 10 noiembrie 1983, apare declarația lui Dorin Tudoran (v. p. 376 și 556, op. cit.). Declarația lui Tudoran este făcută „față de o sursă a unității 0544“.
„Sus-numitul (Dorin Tudoran) afirmă că le-a predat (materialele difuzate la «Europa Libera», n. n.) lui Mihai Botez, care le-a ținut asupra sa cca o lună de zile, după care le-a trimis în străinătate printr-un diplomat american care a plecat definitiv.“
Deși șefii Securității s-au lăudat cu informația primita de la Dorin Tudoran (vezi tonul de succes al obținerii informației raportată către superiori), Dorin Tudoran a obținut viza definitivă de la Securitate abia în primăvara lui 1985, după ce a făcut greva foamei (gest pentru care Mihai Botez i-a făcut, la cererea lui, multă publicitate în Occident), ca să poată pleca. Scrisorile către Vlad Georgescu stau mărturie.
Cu siguranță însă, Mihai Botez n-ar fi crezut niciodată că Dorin Tudoran l-a turnat.
În tot dosarul lui Dorin Tudoran, apare mereu, repetitiv, un cuvânt-cheie: temperament; temperamentul său explică și scuză totul. Foarte convenabil pentru atitudinea lui Dorin Tudoran, pentru inconsecvențele lui, pentru scandalurile și umorile inutile, cu succes la public în România și acum, după atâția ani, fiindcă „combate bine, e de-al nostru“.
Securitatea nu avea „de unde să-l apuce“ pe Mihai Botez, el nu făcuse nimic pentru care să poată fi condamnat oficial. Abia după declarația lui Dorin Tudoran, autoritățile au început să caute cu disperare probe pentru a-i putea înscena un proces de trădare.
În acest scop i s-a trimis lui Vlad Georgescu scrisoarea falsă în care i se cereau toate scrisorile primite prin Mihai Botez, dar Vlad Georgescu a sesizat imediat textul măsluit. Anexez textul și comentariile din „Scrisori către Vlad Georgescu“ (facsimil 3).
Documentul fals mi se pare de o importanță covârșitoare, el pune în lumină ticăloșia mijloacelor Securității, dar și prudența și măsura în lupta adevărată a celor ce-și cunoșteau adversarul. Mihai Botez și Vlad Georgescu au avut o comunicare extrem de bună și se înțelegeau pe deasupra înscenărilor unui regim represiv care îi persecutase pe amândoi. Mihai Botez, de asemenea, nu a mușcat niciodată din momeala contrafacerilor cu care Securitatea a încercat să-l păcălească, trimițând uneori falși ziariști sau falși disidenți cu misiunea clară de a-l compromite pe el personal și ideea de disidență. Dacă disidența lui Mihai Botez a durat zece ani de exil intern, dacă el a reușit să fie singurul român care nu intra în „unanimitatea“ impusă, „românul care spune nu“, aceasta s-a datorat și solidarității cu Vlad Georgescu, și, desigur, cu Mariana Celac.
După această dată, a aflării cu certitudine că Mihai Botez este cel ce trimite scrisorile la „Europa Liberă“, au urmat toate necazurile majore din viața lui Mihai Botez, necazuri de care Dorin Tudoran nu a avut parte: atacurile în stradă de către indivizi necunoscuți (o dată a fost și spitalizat), mii de ore de anchetă, deportarea și iradierea la Tulcea, unde fusese izolat pentru a nu întâlni ziariști străini, dintre care unii veneau în România trimiși de „Europa Liberă“ tocmai pentru a-l ajuta, la inițiativa lui Mihai Botez, pe Dorin Tudoran, și a-l proteja, prin ecoul în străinătate al contestației lui, în lupta cu Securitatea română.
În 1985, Mihai Botez scria studiul „Relațiile romano-americane“, ce cuprindea o istorie pe capitole (perioada 1968-1972, apoi 1972-1976, capitolul 3 fiind intitulat „Relațiile romano-americane și drepturile omului“ , iar a patra parte referindu-se la perioada 1980-1984). Studiul, citit la „Europa Liberă“ la începutul lui 1986, tradus în engleză, se află acum în arhivele „Hoover Institution“, institut unde Mihai Botez și-a continuat stagiul de cercetare început la centrul „Woodrow Wilson“ în toamna anului 1987, când i s-a dat drumul să plece din țară, la presiunea prestigiosului institut.
Studiul, tradus și în limba franceza (v. volumul lui Jean-Marie Le Breton, ambasadorul Franței la București la acea dată), exprimând o viziune critică la adresa responsabilității Occidentului, și a SUA în special, față de degradarea situației din România prin încurajarea lui Ceaușescu și a politicii lui totalitare, a fost foarte bine primit tocmai datorită seriozității și a analizelor obiective, cu argumente științifice, la nivelul cercetărilor occidentale.
Secretul reușitei lui Mihai Botez în Occident tocmai acestui fapt i se datorează; formația sa matematică, rigoarea științifică, stilul sobru și măsurat, de analist obiectiv, este departe de stilul pamfletar atât de apreciat la noi, dar care în alte părți e dovadă de inconsistență.
Vlad Georgescu avea aceeași percepție asupra muncii de cercetare, asupra scrisului și a comentariului analitic. El nu l-a vrut pe Dorin Tudoran la „Europa Liberă“, tocmai din pricina stilului „temperamental“, metaforos, plin de prea multe adjective („adverbe“, zice Tudoran), care (i se părea lui Vlad Georgescu), ne plasează departe de cutumele cercetării și de stilul științific occidental. Cu marea lui toleranță și capacitate de înțelegere, Mihai Botez putea însă să admită ca orice contestație sinceră este binevenită și că există mai multe feluri de a face opoziție. De aici susținerea acordată lui Dorin Tudoran și altora, atât de puțini, cu care se simțea solidar, indiferent de unde venea gestul contestatar.
Oricum, doi binevoitori care i-au făcut mult rău lui Mihai Botez, poate fără să vrea, poate fără să știe, oricum din superficialitate sau probabil din ignoranță și desconsiderare a regulilor, au fost: Dorin Tudoran și, în 1988, Ion Rațiu.
Avertizat de Mihai Botez că unii membri ai partidului țărănesc (cel care câștigase ultimele alegeri democratice din România), oameni bătrâni și mulți dintre ei foști deținuți politici, erau șicanați de regimul ceaușist, Ion Rațiu (pe care l-a întâlnit la oprirea sa în Europa în drum spre SUA, în toamna lui 1987) a fost rugat de Mihai Botez să încerce să-și ajute colegii de partid din România (firește, individual și direct, în calitate de șef în exil al partidului țărănesc).
În cursul anului 1988, când Mihai Botez nu se întorsese încă din străinătate, dar dorea să se întoarcă (așa cum se întorsese și de la Madrid, în 1985), Ion Rațiu, crezând că acesta ajunsese deja, i-a trimis, în România, o scrisoare în care spunea că are încredere în el și că îi trimite bani pentru a organiza, cu bani din afară, opoziția împotriva lui Ceaușescu și a comunismului. Scrisoarea și banii au încăput, firește, imediat, pe mâna Securității, iar lui Mihai Botez i s-a înscenat imediat, în lipsă, un așa-zis complot, „susținut“ material din străinătate.
Prietenii de la „Amnesty International“ l-au sfătuit pe Mihai Botez să renunțe la întoarcerea în țară, deoarece nu-și va putea dovedi nevinovăția, în prezența „probelor materiale“. I s-a făcut deci pe loc un proces de înaltă trădare și a fost obligat să nu se întoarcă în țară; a cerut azil politic în SUA, pe care l-a primit firește neîntârziat, iar după un an, acesta avea să se transforme automat în rezidență permanentă.
Țin să precizez că Mihai Botez a dorit, până în clipa morții, un statut demn pentru țara sa, și că era preocupat să contribuie, ca ambasador al unei Românii care avea dreptul la speranță, la reașezarea noastră într-o ierarhie din care ne scosese dezastrul comunist. Vizita neoficială a lui George Bush (tatăl) în România, în mai 1995, în vederea discutării posibilității de a trece în viitorul program republican al apropiatelor alegeri propunerea intrării României în NATO a fost ultimul gest pe care l-a făcut Mihai Botez, consecvent principiilor sale. Reproduc în facsimil (facsimilurile 4 și 5) comentariul oficial al directorului politicii naționale în campania Partidului Republican din SUA, în care se vorbește despre perspectivele oferite de portul Constanța și despre negocierile organizate de Mihai Botez în acest sens. Era în mai 1995. Mihai Botez nu a apucat să vadă intrarea României în NATO, și nici intrarea în Uniunea Europeană, dar a făcut multe pentru pregătirea acestor momente.
Gabriel Andreescu
Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii – „Observator cultural” / 11-01-2013
Cariera lui Mihai Botez are şi elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea. Matematician talentat, lucrase de tânăr într-un domeniu în care şcoala românească obţinuse succese. A beneficiat de contextul, sau de norocul, să se facă remarcat. Şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, la 26 de ani, şi l-a cunoscut pe Mircea Maliţa, atunci adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care l-a propus pentru CEPECA – Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi din București, înființat pe baza unui acord tripartit dintre Guvernul român și două Agenții specializate ale ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Biroul Internațional al Muncii (BIM). În 1970, Mihai Botez s-a înscris în PCR din motive numite, chiar de el însuşi, mai degrabă oportuniste. Cu ajutorul lui Malița, devenit între timp ministrul Învățămîntului, înființează Laboratorul de Cercetări Prospective al Universității din București, unde va scrie un apreciat curs de metodologie a studiilor de prognoză. În 1974, la propunerea Federației Internaționale a Studiilor asupra Viitorului, Laboratorul de Cercetări Prospective devine Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conduce Centrul pînă în anul 1977, cînd, după cutremur, acesta a fost […]
Adriana Bittel
Mihai Botez, „Scrisori către Vlad Georgescu” – Carte, Selecția „Formula As” / „Formula AS” › Arhiva › Anul 2003 › Numarul 582
Carte, Selecția „Formula As”
Mihai Botez, „Scrisori către Vlad Georgescu”, cuvânt înainte de Nicolae Manolescu, Gânduri despre fratele meu și nota asupra ediției de Viorica Oancea, Editura Fundației Culturale Române (tel. 021/230.25.43), 176 pag. Fiindcă am avut norocul să mă bucur de prietenia lui, începând din 1971, știu că Mihai Botez a fost un aliaj unic de inteligență, luciditate, curaj, umor și cultură temeinică. Era deopotrivă om de știință (doctor în matematici încă de la 26 de ani, analist economic și politic, specialist în prospectivă) și meloman, cunoscător avizat de literatură, filosofie, arte plastice, vorbitor al câtorva limbi de circulație universală… Într-o vreme în care orice posesor de diplomă universitară își spunea și își spune intelectual, deși nici măcar limba maternă nu e stăpânită corect, Mihai Botez era intelectualul veritabil, dublat de un om cu o mare plăcere de a trăi, pe cât de deștept, pe atât de simpatic. Cartea pe care sora lui, Viorica Oancea, a publicat-o acum, la împlinirea a șapte ani de la dispariția prematură, la 54 de ani, și provocată a lui Mihai Botez, ni-l restituie viu pe cel mai important disident român și face dovada curajului, onestității și (chiar dacă acest cuvânt a fost devalorizat prin abuz demagogic) a patriotismului adânc, neostentativ. Lui chiar îi pasă, mai presus de sine, de ce se întâmplă cu oamenii din România, cauta soluții de rezolvare a situațiilor de criză, gândea consecințele pe termen lung ale dezastruoasei dictaturi comuniste. Scrisorile către Vlad Georgescu, prietenul istoric, ajuns, după emigrare, director al Europei Libere (mort și el prematur, la 51 de ani, în 1988, de un cancer cu evoluție rapidă, boală ce a ucis nu întâmplător și alte personalități deranjante pentru regimul ceaușist: Noel Bernard, Emil Georgescu…), acoperă perioada 1979-1985 și au scopul de a face cunoscut, prin intermediul postului de radio cel mai ascultat de români, adevarul despre situația din țară. Ocultat de discursurile triumfaliste fără nici o legătură cu problemele reale ale populației, acest adevăr venit pe unde scurte devenise vocea mulțimii tăcute și îndobitocite de frică și lipsuri. Încă din 1976, Mihai Botez a redactat și trimis conducerii comuniste un Memoriu al intelectualilor români (publicat în deschiderea volumului), în care critică deschis și cu argumente politica regimului: industrializarea forțată, distrugerea țărănimii, cultura redusă la o unealtă de propagandă, statisticile mincinoase, lipsa de dialog între nomenclatură și mase, primejduirea viitorului biologic al națiunii prin măsuri aberante. Încercând să creeze o solidaritate în protest, s-a izbit de lașitatea și inerția pesimistă a colegilor intelectuali, așa că n-a avut de ales decât calea contestației solitare. Într-o primă etapă, și-a făcut datoria profesională și morală de a explica logic, științific, prin scrisori și memorii depuse la C.C., la guvern și M.A.I., cauzele dezastrului economic și absurditatea unor decrete acceptate cu aplauze și scandări de lozinci. Credea încă în posibilitatea unei critici publice, credea că exemplul lui va fi urmat și de alții. „Sunt departe de a fi un erou ori un martir, dar eu, la 40 de ani, cu o carieră în față la care știam că renunț și fără o alternativă clară „afară”, totuși am făcut-o, și dacă regret ceva e că am rămas până acum singur”, îi scrie el lui Vlad Georgescu în 1982. Mihai Botez nu era un exaltat, ci un om echilibrat, lucid, care știa bine ce vrea. Și nu o voia pentru sine, ci din altruism. Fiindcă singurul răspuns dat de autorități sesizărilor specialistului a fost marginalizarea profesională și punerea sub urmărirea poliției politice, lui Mihai Botez nu i-a mai rămas să demonstreze cu cifre și exemple că strategiile de dezvoltare ale lui Ceaușescu „sunt catastrofale pentru prezent și devastatoare pentru viitorul țării” decât prin Europa Liberă și ziarele occidentale. Expedierea scrisorilor și contactul cu jurnaliștii străini se făceau pe căi ocolite și pline de capcane (în volum figurează și o falsă scrisoare, concepută de Securitate, dar pe care Vlad Georgescu o depistase, deși scrisul era perfect plastografiat). Urmărit permanent, reținut și anchetat de nenumărate ori, atacat și bătut pe stradă de „indivizi neidentificați”, Mihai Botez nu s-a lăsat intimidat și atunci, pentru a-l compromite în țară și străinătate, Securitatea a lansat zvonul că disidentul ar fi de fapt un colaborator acoperit al ei. Există azi, extrase din arhivele S.R.I., probe indubitabile, între care și ordinul de intoxicare a opiniei publice cu ideea că „disidența lui Mihai Botez era plătită de Securitate”. Ticăloșia cea mare este că și după 90 s-au făcut asemenea afirmații, când se știa deja că în timpul detașării la Tulcea fusese iradiat (analizele medicale făcute în 1987, imediat după sosirea lui în exilul american, indicau o iradiere enormă). Culegerea de scrisori ale lui Mihai Botez către Vlad Georgescu dau o idee despre adevărata dimensiune umană, morală și intelectuală a unui om ieșit din comun și despre o epocă întunecată. Cred că un tânăr istoric sau prozator ar trebui, pe baza documentelor nu puține și a mărturiilor celor care i-au fost apropiați, să scrie povestea vieții exemplare a lui Mihai Botez.
Adriana Bittel
EDITORIAL REVISTA „CULTURA” – Mihai Botez, între catedră și agora / NR. 448 din 2013-11-28
În primul rând, se cade, cred, să nu uităm că nu vorbim, cu tot respectul, despre un inginer fără operă, care s-a dedicat, meritoriu, luptei împotriva comunismului. Nici despre un fost stalinist care, rămas fără privilegii, a constatat brusc că sistemul comunist, în numele căruia comisese nenumărate ticăloșii, a devenit rău. Vorbim despre un savant eminent, ale cărui contribuții de vârf într-un domeniu extrem de competitiv – matematica – au fost demult recunoscute în țară și peste hotare. Elev al lui Octav Onicescu și doctorand al lui Gheorghe Mihoc, apoi profesor la Facultatea de Matematică a Universității din București (începând din 1970), a făcut parte din această instituție de elită până când, în urma declanșării disidenței sale, va fi eliminat de la catedră.
Remarcabil este faptul că nici după ce a intrat în conflict cu autoritățile comuniste de la București, Mihai Botez nu a încetat activitatea de cercetare, el fiind continuu invitat, de-a lungul anilor, la prestigioase congrese, colocvii și seminarii de matematică de-a lungul globului. Securitatea, în stilul caracteristic, s-a răzbunat pe savantul care nu consimțea la ceea ce se întâmpla în țară blocându-i vizele de ieșire din țară și, implicit, participările la aceste manifestări științifice (asta, ca să dăm un răspuns la întrebarea cine e de vină că nu suntem cunoscuți peste hotare?). În cartea sa „Scrisori către Vlad Georgescu“, apărută în 2003 la Editura Fundației Culturale Române, sunt amintite aceste „bătălii pentru viză“, absurde întrucât 1) Mihai Botez nu intenționa să rămână peste hotare, și 2) la aceste congrese și conferințe internaționale de matematică (și nu numai, cum vom vedea), savantul nu se reprezenta pe sine, ci excelența școlii românești.
Dar chiar și-așa, tracasat de anchete și de interogatorii la Securitate, dat afară din Universitate și exilat la Tulcea (!), Mihai Botez și-a continuat, cum spuneam, activitatea de cercetare și, deși la un moment dat numărase 29 de refuzuri de viză consecutive – un record național, probabil –, savantul tot a reușit să mai participe la câteva reuniuni științifice internaționale, unde contribuția sa a fost remarcată. Aș aminti doar Congresul European al Culturii, desfășurat la Madrid în 1985, unde a reprezentat atât matematica din România, cât și cercetarea interdisciplinară.
Căci acesta este al doilea merit al lui Mihai Botez, după excelența în matematică: savantul a fost printre primii din România care au înțeles necesitatea deschiderii interdisciplinare. Încă din primii ani de activitate academică, el a fost implicat în dezvoltarea primului nucleu de viitorologie din România, și anume Centrul Internațional de Metodologie a Studiului asupra Dezvoltării și Viitorului, condus de profesorul Mircea Malița. Și de aici avea să fie dat afară în 1977, atunci când, pentru a-l intimida și a-l determina să renunțe la opoziția față de regimul comunist, Securitatea l-a lăsat fără loc de muncă. Fără indoială, nu spre binele dezvoltării României. Și cu asta am răspuns la o a doua întrebare, și anume de ce dezvoltarea României, în special în ultimul deceniu al comunismului, a luat forme atât de aberante? Cei care au decis eliminarea lui Mihai Botez de la catedră, de la congresele internaționale și din viitorologia românească trebuie să răspundă la ea.
Chiar și-așa, însă, savantul nu s-a dat bătut și, dacă tot vorbim de opere de sertar, ar trebui să nu uităm că una dintre cele mai bune cercetări dedicate relației scriitorului Ion Barbu cu matematicianul Dan Barbilian este cartea lui Mihai Botez intitulată „În oglinzi paralele“, rezultat al unei gândiri interdisciplinare remarcabile, capabilă să relaționeze poezia cu matematica și să transpună totul în planul unei filosofii a operei cu semnificații care depășesc ambele câmpuri aflate în dialog.
Am făcut această introducere – inutilă, poate, pentru cei familiarizați cu opera lui Mihai Botez, dar necesară pentru cei care nu au auzit decât de disidentul cu același nume – spre a sublinia natura sacrificială a angajamentului civic și politic al savantului. Mihai Botez nu era cineva care nu avea nimic de pierdut. Dimpotrivă, avea o operă care, pentru mulți, ar fi fost o scuză nu numai a neimplicării, ci chiar a colaborării. Această operă constituie, paradoxal, cel mai bun argument impotriva aserțiunii – neprobate de nimic – că Mihai Botez ar fi colaborat cu Securitatea. Dacă ar fi vrut să colaboreze, el nu și-ar mai fi riscat catedra, dreptul de a publica și de a fi prezent la manifestări științifice interne și internaționale. Ar fi scris, ca atâția alții, studii și doctorate ce apăreau sub numele altor autori, și-ar fi văzut de confortul poziției de profesor universitar și nu ar mai fi redactat niciodată „Memoriul intelectualilor români“. Care, citit la Europa liberă în 1979 și tipărit în același an în revista „La Nouvelle Alternative“, avea să atragă asupra sa un val de anchete, interogatorii și scoaterea, practic, din viața publică.
Fac precizarea că nici măcar nu era nevoie ca Mihai Botez să colaboreze, ca să stea liniștit și să își cultive opera în condiții normale. La nivelul său de performanță, titlul de profesor universitar și de cercetător într-un institut de vârf îl scutea de orice ingerință a „organelor“, cu singura condiție de a tăcea. Nu de a colabora, ci de a rămâne neutru, de a-și „vedea de treabă“, cum obișnuia Securitatea să spună celor prea îndrăzneți. Nu trebuia, așadar, să își calce pe conștiință spre a fi la adăpost de orice probleme. Trebuia doar să consimtă prin tăcere.
Iar asta, Mihai Botez nu a acceptat să facă.
Sacrificiul său este cu atât mai impresionant cu cât, specialist în viitorologie și în probabilistica socială, savantul nu-și putea face prea mari iluzii cu privire la eficacitatea politică și socială concretă a acțiunilor sale. Cu alte cuvinte, nu cred că a sperat vreodată ca scrisorile trimise la Europa liberă și memoriile adresate puterilor occidentale să scoată lumea în stradă, așa cum nu se va intâmpla decât atunci când și condițiile internaționale – prăbușirea globală a sistemului comunist – aveau să fie pregătite. Nu dintr-un impuls naiv de Don Quijote, nici din spirit de aventură (cum, iarăși, îi spuneau cei care îl anchetau la Securitate) a purtat Mihai Botez campaniile sale împotriva regimului comunist din România. Ci din pură conștiință morală.
Știu că azi, când totul – începând cu conștiințele – este de vânzare, pare cumva bizar ca un om de talia și cu perspectivele sale să sacrifice totul dintr-o problemă de conștiință. Dintr-o incapacitate de a fi complice. Dintr-o nevoie de a salva, prin sacrificiu personal, obrazul intelectualității române, prea tăcute și lipsite de reacție față de turpitudinile unui regim care se adâncea în absurd. Dar așa a fost. Acesta a fost unicul factor declanșator al disidenței lui Mihai Botez. Care a început prin a fi disidență (adică, în termenii lui Dumitru Țepeneag, refuz din interiorul sistemului față de anumite politici și practici ale acestuia) și a sfârșit prin a fi opoziție. Nu față de Ceaușescu, nu față de „politica Partidului“, ci față de comunism ca sistem. Când a înțeles asta și când a realizat că toate persecuțiile nu au făcut decât să-i limpezească opțiunile și să-i radicalizeze acțiunile, Securitatea i-a făcut, discret, vânt pe ușa din dos, dându-i viză de plecare, în 1988, în Statele Unite. De unde Mihai Botez nu se va mai întoarce decât spre a lua parte la reconstrucția democratică a României, după evenimentele din 1989.
Închei comentariile asupra acestui aspect al operei și personalității lui Mihai Botez cu o observație la adresa celor care au insinuat că ar fi colaborat, totuși, cu Securitatea. Legea CNSAS, atât în varianta ei primă cât și în cea revăzută, în ciuda impreciziilor și prevederilor ei discutabile, nu face totuși greșeala impardonabilă de a confunda colaborarea cu Securitatea, exprimată prin note informative, cu declarațiile cuiva aflat sub anchetă. Toate așa-zisele probe care ar sugera că Mihai Botez ar fi colaborat sunt extrase din declarațiile pe care acesta le-a dat, aflându-se sub ancheta organelor de Securitate. Mai mult: nimeni nu s-a străduit să citească, de fapt, ce a declarat Mihai Botez în timp ce era anchetat de Securitate. Nimic care să le pericliteze viața, poziția sau siguranța personală a apropiaților săi. Nimic care să nu poată fi spus și în fața prietenilor. Ba chiar lucruri care, aflându-se și în scrisorile trimise Europei libere, erau citite la acest post de radio. Stă drept dovadă volumul „Scrisori către Vlad Georgescu“. Nici soția lui Dorin Tudoran, nici Nicolae Manolescu, nici Dana Dumitriu – împreună cu care Mihai Botez crease un fel de „lanț uman“ prin care erau transportate scrisorile lui Dorin Tudoran, aflat în greva foamei, către ambasadele occidentale – nu au fost vreodată deranjați de Securitate în această chestiune, deși ea era de uriaș interes pentru „organe“, care ar fi făcut orice spre a întrerupe comunicarea lui Dorin Tudoran cu lumea liberă. Dacă Mihai Botez ar fi colaborat, n-am mai fi avut doar un „caz Tudoran“, ci mult mai multe.
Dar comunismul a căzut în 1989, fără ca sacrificiul civic al lui Mihai Botez să se oprească aici. Mulți, chiar cu merite mai mici sau inexistente, s-au întors, și-au reluat în primire catedrele și institutele și, vorba Securității, și-au văzut de treabă. De treburile lor. Mihai Botez a acceptat grelele misiuni de ambasador la ONU și în Statele Unite, într-un moment mai mult decât delicat. Cine crede că a fi ambasador la ONU și la Washington e o sinecură, chiar și astăzi, nu înțelege nimic din politică și diplomație. La începutul anilor ’90, aceste funcții au presupus o muncă imensă pentru redefinirea prezenței României în forul mondial și, respectiv, pentru refacerea relațiilor cu SUA, deteriorate nu numai de ultimii ani ai lui Ceaușescu, ci și de derapajele post-revoluționare (mineriadele, ezitările și greșelile noilor instituții democratice ș.a.). Contribuția savantului la integrarea euro-atlantică a țării noastre e considerabilă și ea trebuie adăugată fără ezitare la capitolul operei sale civice.
Cine uită, nu merită, spunea Iorga. Într-adevăr, cine uită – sau maculează – o operă și o personalitate de calitatea lui Mihai Botez riscă să se trezească fără asemenea oameni, într-un moment în care are absolută nevoie de ei.
Mihai Botez 